Gandind Paralel by Catalin Banica

Pentru mine, dupa ceva ani de viata, este chiar de neinteles spiritul de turma. De prea multe ori oamenii fac sau nu fac diverse chestii doar pentru ca alti oameni le fac sau nu le fac. In fata mea nu ai niciun fel de credibilitate cand infierezi cu manie proletara incapacitatea altor oameni de a iesi din rand cand tu insati sau insuti nu ai putera sa o faci de una sau unul singur. Cred ca oamenii nu realizeaza ca sentimentul de protectie indus de apartenenta la o turma este unul fals, iluzoriu. Daca apartii unei turme care face sau nu face un anumit lucru, este indiciul cel mai elocvent al faptului ca indivizii in situatia asta sunt extrem de vulnerabili pentru ca niciodata nu pot conta pe turma. Turma nu te va apara daca devii o tinta sau daca indraznesti sa ai o atitudine diferita sau chiar numai mai nuantata decat cea care conduce instinctele turmei. Si sa fiu bine inteles! „Impreuna” nu este „turma” si nici „turma” nu este „impreuna”. „Impreuna” se realizeaza prin reunirea individualitatilor care actioneaza benevol si constient intr-o anumita directie. „Turma” se realizeaza doar prin anularea individualitatii si deciziei proprii si subordonarea acestora (as zice inconstienta si neasumata) miscarilor haotice sau manipulate ale turmei. Turma poate fi foarte usor manipulata. Grupul obtinut prin impreunarea vointelor, nu. Grupul are capacitatea de analiza intacta. Turma reactioneaza doar emotional.
Da, sunt dispus sa accept orice daca mi se poate demonstra factual si nu doar prin afirmatii. Speculatii poate sa faca si mintea mea ceva mai mult decat poate media oamenilor. Numai ca mintea mea mai are nevoie si de dovezi certe pro sau contra. De ce? Pentru ca mintea mea imi apartine numai mie. Nu tie sau tie sau tie.
Eu unul nu spun nici ca este bine nici ca nu este bine ca oamenii sa stea in case sau sa sfideze reglementarile si pericolul. Pana la urma ar trebui sa fie chestie tot de decizie individuala si neaparat de asumare. Pericolul ca si decizia de a neglija pericolul sunt chestie de perceptie a realitatii si de perspectiva analizei. Ceea ce eu unul nu pot accepta este felul in care se manifesta adeptii unei atitudini sau a altei atitudini. Dincolo de reglementarile impuse chiar nu inteleg ce i-ar putea impiedica pe unii oameni sa stea in case daca asa au decis cum la fel nu vad ce anume ar putea sa il impiedice pe un individ sa sfideze impunerile si sa iasa din casa daca asa a decis pentru sine. Cu atat mai mult cu cat impunerile pot si ocolite prin chiar mecanismele puse la dipozitie de impuneri. Daca tot sunteti vehementi impotriva celorlalti, o minima capacitate de a va asuma propriile destine ar trebui sa va faca capabili sa luati o decize sau alta pentru voi insiva si sa actionati pe cont propriu. Vrei sa stai in casa? Stai in casa. Vrei sa iesi pe strada? Iesi pe strada. Este suficient sa completezi o hartie. Ce mare chestie? Sa inteleg cumva ca nu faci altceva decat sa iti cauti o motivatie pentru starea ta generala de nemultumire dar si de neputinta de a actiona de unul singur in numele tau si atunci arunci vinovatii in toate directiile? Daca vrei sa iesi afara dar totusi stai in casa (repet: avand posibilitatea sa o faci asumandu-ti sfidarea) esti la fel de las ca cel pe care il acuzi de lasitate ca nu o face. Daca intr-adevar vrei sa faci ceva pentru ca vrei, pur si simplu o faci. Dar iti si asumi propria decizie. Si decizi doar pentru tine. Daca decizi si pentru altcineva, esti deja un mic tiranel.
Cainele poate latra la luna si sa nu poata sa inteleaga ca pe dansa luna o doare fix in pix daca latra la ea sau poate accepta ca este prea marunt ca sa poata schimba decizia lunii de a se plimba pe bolta cereasca si atunci sa ia decizia sa isi bage picioarele in ea de luna si sa continue sa isi caute osul. Dar trebuie sa o faca el pentru el nu pentru ca alti caini latra la luna sau pentru ca altii nu o fac.
Introspectia ar trebui sa sondeze un singur palier: sunt grozav pentru ca sunt si atunci decid sa fac sau sa nu fac ceva anume sau sunt grozav daca esti si tu cu mine?

Prolog
Nu, nu caut ingrijorarea si compasiunea nimanui. M-ar jigni. Am fost intrebat de mai multe ori ce se intampla, ce este cu mine de nu mai scriu, de ce nu mai sunt sarcastic, de ce am renuntat la umor, de ce, de ce de ce. D`aia. Si cum disimularea si prefacatoria nu sunt punctul meu forte, raspund fara sa imi fie teama de ochii dati peste cap, de strambaturile din nas etc etc etc. Chiar nu sunt in situatia de a da socoteala nimanui. Sunt complet liber de orice fel de angajament si independent (chiar daca nu am ce face cu aceasta libertate si independenta) si in masura sa imi hotarasc singur viata de maine sau moartea de maine daca am chef. Nu imi este teama de moarte cum nu imi este nici de viata.

Pornind de la relatii personale si pana la nivel de realitate politica, sociala, justitie, abuzuri, excese, nepasari am spus cu mult timp inainte ceea ce urma sa se intample. Daca ar avea curiozitatea cineva sa reciteasca ceea ce scriam acum patru, trei, doi ani in urma sau un an, ar vedea si ar intelege ca descriam (in versuri dedicate, strigate sau soapte neintelese sau in pamflete si analize) ce urma sa se intample si, cu diferente de nuanta, mai intotdeauna s-a intamplat. Nu am scris inainte insa despre felul si amplitudinea in care urma sa ma afecteze personal, la nivel afectiv si emotional, si modul cum urma sa imi influenteze si sa imi modifice viata un lucru sau altul care urma sa se intample. Nu sunt chiar Nostradamus.
M-am obisnuit sa nu fiu luat in seama, sa fiu ignorat, blocat, demonizat, balacarit, nedreptatit, dusmanit, tinta a tot felul de suspiciuni fara sa ripostez si nu pentru ca nu m-ar fi dus mintea sau nu as fi avut forta (ce rost ar fi avut sa imi consum energia in lupte fara miza reala, pe care le-as fi castigat fara efort, ce glorie, satisfactie sau stima de sine mi-ar fi adus?), sa nu exist. Nu prezint interes pentru nimeni. Asa ca ce rost mai are? Sunt o multime de surse de clisee si de manipulare ca sa mai am eu loc. Si sincer sa fiu nu am ravnit la locul nimanui. Mi-am dorit numai locul meu.
M-as fi lipsit de milioane de like-uri (pe care oricum nu le-am avut) si de recunoastere pentru locul meu. Asa ca inca o data: ce rost are? Oricum oamenii, prea mare parte dintre ei, nu au nevoie sa gandeasca. Ei vor doar sa urmeze un tipar preformat, o iluzie indusa, o minciuna sau autominciuna, dulcegarii doar verbale (ca doar nu costa si nu implica cu nimic) sau manipulari grotesti.
Cuvintele (cele care imi descriau starile, sentimentele, gandurile si faptele) pe care le-am invatat eu o viata intreaga au ajuns intotdeauna la tine cu alte intelesuri si sensuri. Si atunci a trebuit sa ma omori in tine ca sa tac. Si ti-a trebuit si sa ma rastignesti chiar si dupa ce m-ai omorat. Eu nu exist. Sau hai sa nuantez: eu nu exist in felul in care mi-am dorit sa exist.
Am avut intotdeauna forta sa castig lupte in care majoritatea oamenilor nici macar nu au indraznit sa intre. Iar cine imi stie viata cat de cat stie ca nu exagerez indiferent de cat de ostil mi-ar fi. Dar am pierdut lupta cu facilul, cu superficialul, cu mediocritatea, cu egalitarismul, cu lipsa de scop, cu lipsa de motivatie, cu gratuitatea majoritatii actiunilor oamenilor.
Chiar nu am inteles niciodata de ce nu ai putut avea incredere in mine (era suficient sa analizezi faptele mele nu cuvintele), nu am inteles de ce starnesc atat de multa suspiciune si neincredere. Doar pentru ca sunt putin altfel si pentru ca nu imi este locul in rand si pentru ca fara sa fiu nesociabil sunt un singuratic? Cu cine vorbesc? Cu nimeni.
De ce nu mai scriu? Pentru ca mi-au murit cuvintele. Pentru ca mi-a obosit sufletul. Pentru ca nu mai are rost. Pentru ca nu mai am cui sa daruiesc. Pentru ca nu gasesc nicaieri un zambet de bucurie ca ma vede in afara de cei doi caini ai mei. Pentru ca nu exista nimeni care sa imi doreasca prezenta. Pentru ca imi este dor de prea multe lucruri pe care nu le mai gasesc nicaieri.
Daca nu caut eu pe unul sau altul, nimeni nu ma cauta pe mine. Si chiar daca ma frustreaza, nu fac din asta un capat de tara. Dar nu pot sa nu constat. Deci nu sunt o prezenta careia sa i se simta lipsa. Nu are nimeni nevoie de mine si de ceea ce pot si stiu si sunt eu. Este doar luciditate rece asumata. Chiar daca ma doare. Pur si simplu constat si imi intareste convingerea ca eu nu am contat real, pentru ceea ce sunt, nimic pentru nimeni niciodata. Nimeni nu a fost in situatia sa nu poata trai fara mine. Posibil ca multi dintre voi sa aveti petecul vostru pentru care sa contati. Asa ca… Vine o vreme cand trebuie sa accepti realitatea evidenta fara orgolii prostesti, chit ca iti place chit ca nu.

Epilog
Sunt doar sincer si onest ca intotdeauna, direct si lucid. Sunt puternic si greu de invins dar mi-am dorit sa nu fiu puternic doar pentru mine. Si cum nimeni nu are nevoie de mine…
Am daruit atat de mult toata viata… si cu o singura exceptie nimeni nu a pus nimic in loc. Probabil lucrurile simple pe care mi le-am dorit eu de la viata au fost „prea mult” sau nu am stiut eu sa mi le apropii.
Este vorba doar despre constiinta propriei singuratati si inutilitati. Va fericesc pe cei care nu sunteti real singuri. Eu am acceptat ca sunt destine si destine si ca suntem diferiti. Imi lipseste foarte putin ca sa fiu o veritabila bomba tonica, sa fiu fericit. Foarte putin… dar imi lipseste si nu il gasesc nicaieri acest „foarte putin”.
Nu, nu sunt cine stie ce geniu neinteles. Exact asta sustin si eu in randurile de mai sus. Doar un om ca oricare altul. Poate doar putin altfel.

„Renunta si treci mai departe” fara lupta atunci cand este greu nu este niciodata o optiune pentru omul puternic.

Intelept nu este cel care gaseste justificari pentru a fugi las din fata greutatilor ci cel care gaseste cai sa invinga greutatile atunci cand nu le poate preveni.

Respectul de sine este direct proportional nu cu numarul datilor cand ai dat bir cu fugitii ci cu numarul datilor in care cazut fiind te-ai ridicat drept si ai gasit puterea sa ierti.

Sa fii femeie adevarata nu inseamna sa faci cat mai multi barbati sa te doreasca ci sa stii cum sa il iubesti pe barbatul care te iubeste in asa fel incat acesta sa fie singurul tau barbat iar el barbatul unei singure femei.

Minune nu este atunci cand un surd incepe spontan sa auda ci atunci cand cineva pentru care nu existi incepe sa te asculte.

Adultii uita prea repede adevarurile pe care le stiu copiii.

Nu te lasa impresionat/a, sedus/a de cel/cea care face totul sa straluceasca ci de cel/cea care face totul sa straluceasca pentru tine.

Iubeste omul greu de iubit nu pe cel usor de iubit. Pe acesta toata lumea poate sa il iubeasca. Dar si siguranta si stabilitatea sunt tot pe masura usurintei efortului si raspunsului.

Inteleptul nu este un sfant, un supraom, un erudit sau depozitarul a cine stie ce experiente devastatoare. Este doar un ganditor care are capacitatea sa traga onest si introspect concluzii din viata proprie si vietile celorlalti oameni.

Am trait numai atunci cand am iubit si am fost iubit. In rest am murit cate putin sau mult dintr-odata. Si am trait atat de putin timp…

Jumatatea de masura lipsa nu este pesimista jumatate goala a paharului. Este masura incapacitatii de a te darui, de a iubi, de a fi plinul celuilalt pentru ca acestea nu se pot da decat masura intreaga. Pe mine m-a durut intotdeauna acea jumatate de masura lipsa pentru ca am dat masura intreaga atunci cand am dat.

Nu faptul ca este ignorat, uitat, neglijat, nu singuratatea din interiorul sau, nu lipsa ajutorului atunci cand a avut nevoie, nu tradarile, nu nedreptatile, nu greutatile, nu ingratitudinea (pe toate astea le poate tine in frau prin propria-i vointa si actiune) sunt in stare sa duca un caracter puternic si generos la sentimentul de neimplinire, de pustiire, de „nu are rost”, de inutilitate ci lipsa unui scop pentru care sa isi doreasca sa se faca iarasi maine.

„Nu uita ca dupa orice noapte de betie urmeaza si un maine”. Honore de Balzac

De prea multe ori invocarea deformata sau neintelegerea esentei unui principiu duce extrem de usor la clisee care apoi formeaza reflexe comportamentale cu manifestari dintre cele mai imprevizibile.

Principiul lumii in continua miscare a fost deformat pana la a legifera si accepta numai versatilul. Horatiu nu a spus doar „carpe diem” ci „carpe diem, quam minimum credula postero”. Scos din context acest citat a fost preluat de societatea moderna ca principiu suprem al promovarii superficialitatii, al facilului, al negarii stabilului cu tot ceea ce poate sa derive comportamental la nivelul afectivului, emotionalului, al trairii unor placeri de moment chiar si in detrimentul stabilitatii si continuitatii din maine. Un soi de pagubos „hai sa carpim momentul si mai vedem noi ce o sa fie”. Cam asa se intampla in politica, in social, in economic si in viata individului.
„Treci mai departe” care ca principiu, ca esenta inseamna exact depasirea momentelor neplacute, nefavorabile din traseul unui demers a fost preluat si dezvoltat pana la cote alarmante in sensul abandonarii luptei, al dezvoltarii atitudinii de renuntare in fata greutatilor, in sensul multumirii cu putin si al anihilarii vointei, in sensul promovarii nepasarii.

Principiul respectarii libertatii, intimitatii, autodeterminarii, hotararii proprii si al implinirii personale este deformat atat de mult incat este promovat doar in interesul celui care il invoca. Or acest lucru nu duce la un echilibru ci la un dezechilibru relational major care ca esenta nu vrea decat sa motiveze lipsa responsabilitatii si asumarii, indeamna la renuntare la stabil pe principiul „lasa ca are balta peste” cand mult mai firesc ar fi sa nu te arunci intr-o relatie inainte de a-i evalua potentialul si inainte de a-l evalua cat mai temeinic pe celalalt si pe tine insuti in cadrul relatiei. Iarasi se promoveaza superficialitatea. Iar implicatiile din „maine” pot fi dezastruoase la nivel individual.

Principiul egalitatii oamenilor fost fortat si deformat pana a dus la egalitarism. Iar lucrul asta a dus la negarea nu numai a valorilor ci a justificat comportamentul agresiv, nedreptatea, ignorarea si chiar desfiintarea valorilor si a unui sistem de valori stabil. Iarasi este promovata superficialitatea intelectuala, emotionala, afectiva, morala. Nu, oamenii nu sunt egali in sensul nivelarii (daca ar fi asa, am fi cu totii la fel si ar nega principiul diversitatii oamenilor) ci, teoretic, egali doar in fata legii. Si a lui Dumnezeu. Dar asta nu o putem verifica. In rest oamenii nu sunt numai diferiti ci si eminamente inegali. Prin nastere si prin prezenta hazardului in modul in care se compune ADN-ul fiecarui individ.

Principiul moral al discretiei a fost deformat pana la nivelul acceptarii ca principiu al fatarniciei si disimularii. Principiul multiculturalismului a fost deformat pana la a fi justificate atentatele. Principiul binelui a fost deformat pana la acceptarea numai a binelui propriu.
De la nivelul propriilor sentimente si pana la nivelul strategiilor de dezvoltare a unei societati dar trecand prin ceea ce material inseamna viata de zi cu zi (mancare, distractii, obiecte de consum, case, masini etc etc etc), pare ca omul este indemnat pe toate caile sa desfiinteze stabilul si definitivul.
Am devenit o societate de consum cu deziderate raportate doar la nivelul lui „acum” nu numai in materie de mancare, obiecte de uz casnic ci inclusiv la nivelul trairilor, la nivelul sentimentelor. Lupta individuala si de grup pentru stabil si definitiv a fost dusa intr-un consumism frivol si superficial. Si in felul asta omul reuseste sa intre in conflict chiar cu dorintele sale intime pe care nu si le vede niciodata prinzand contur si materialitate in realitatea palpabila. Iluzie, clipa, clisee, manipularea constiintelor si sentimentelor stabile si durabile, a sufletelor, a vietilor a devenit scop in sine. Nimic nu mai este de „folosinta” indelungata iar lupta a din ce in ce mai putini oameni pentru stabil, durabil, definitiv a devenit complet inegala si nebuneasca. Suntem dresati sa fim consumatori. De la nivelul intim al sentimentelor pana la nivelul optiunilor politice si sociale.

Merita sa plangi pentru cine stie sa iti stearga lacrimile cu o mangaiere, merita sa urli pentru cine stie sa iti opreasca urletul cu o soapta, merita sa iti daruiesti timpul atunci cand ti se daruieste timp pe masura, merita sa iti deschizi sufletul acolo unde intalnesti un suflet deschis care sa il primeasca pe al tau.

Sigur tu, oricine ai fi, ai fi pretuit si apreciat ceea ce am scris si spus eu in timp daca autorul ar fi fost un mort cu notorietate sau o vedeta a zilei. De ce crezi ca eu vreau sa te atac sau sa te jignesc pe tine? Doar pentru ca te regasesti in ceea ce scriu eu? Uite… si eu ma regasesc de foarte multe ori in ceea ce scriu eu pentru ca am curajul sa imi privesc direct in fata propriile mele pacate si greseli. Si sunt prea multe. Nu imi mai gasesc locul si scopul in lumea asta. De asta nici nu imi este teama sa mor si imi este indiferent daca se intampla. Numai sa nu doara si sa fie brusc. Intr-un anume fel am murit de foarte multe ori. Nu, nu dramatizez si nu bag in carti pentru impresia artistica. Nu ma face sa rad. Ca daca eu incep sa rad sarcastic, sigur nu iti doresti. Tu, oricine ai fi, poti sa o iei oricum. Sunt obisnuit sa fiu judecat dupa tipare care nu mi se potrivesc…

Orice ti-as spune tu oricum ai sa crezi numai ceea ce tu ai senzatia ca stii sigur. Asa ca ce rost are?

Toata viata mi-am dorit si am sperat ca intr-o zi am sa reusesc sa fiu singurul barbat al unei singure femei. Nu din obligatie, nu din prejudecata, nu din respectarea conventiilor, nu formal. Si m-am pregatit toata viata pentru acel moment care parea ca nu imi este sortit. Cand foarte tarziu am crezut ca in sfarsit se intampla…

Am constatat un lucru descurajant. Pentru ca am un limbaj ingrijit, lipsit de cliseele comunicationale, de dulcegariile gratuite care iau mintile si fac victime, foarte multi oameni, in special femeile, ma trateaza cu suspiciune, cu neincredere. Nu mai pun in discutie faptul ca nimeni nu ma cauta. Imi pare rau. Nu este vina mea ca reactionati in virtutea unor tipare. Nu imi dau voie sa fiu fatarnic si inconsistent. Si asa am pierdut prea mult timp din viata mea.

Cei mai vulnerabili oameni sunt cei care nu pot sa urasca, nu pot sa dusmaneasca, nu pot sa ignore, nu pot sa se ostilizeze si nu pot arunca cu noroi la furie. Toate astea fiind o modalitate prin care psihicul se elibereaza de tensiunile interne si prin care vinovatiile proprii sunt convertite in acuzatii in fata carora nu exista niciun fel de posibilitate de aparare.

Tu si tu si tu si chiar si tu… poate intr-o zi cand ai sa te gandesti onest la mine ai sa constati ca nu am fost atat de rau pe cat iti place sa crezi acum si ai nevoie sa crezi acum. Si poate ai sa constati ca am fost de neinlocuit. Va fi insa prea tarziu. Iti voi fi murit. Iar in acel moment, indiferent unde voi fi… eu am sa mai lacrimez inca o data. Dar te voi fi iertat de multa vreme. Asta va fi pedeapsa mea pentru tine. Si poate in felul asta o sa intelegi unde ai gresit tu fata de mine.